Poezii Ioana Haitchi

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Cincopa Gallery

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Sports

Totalul afișărilor de pagină

Imagini pentru teme create de Storman. Un produs Blogger.

Copyright © Ioana Haitchi 2013 - 2016

Copyright © Ioana Haitchi 2013 - 2016

Map Counter

Translations

FWT Homepage Translator

Ioana Haitchi on You Tube

https://www.youtube.com/c/IoanaHaitchi?gvnc=1

Ioana Haitchi on Pinterest

Persoane interesate

Most Trending

Sponsor

Recent comments

Popular Posts

vineri, 30 decembrie 2016

Vindecӑri

- Niciun comentariu
E acelaşi albastru peste murgul meu alb
ce aleargӑ nopţile în copitele-i de jar,
vântul în coamӑ i se unduieşte
ca inima ce bate în pânza corabiei
când marea îşi adoarme valul în astrul hoinar.
***
Aripa bolnavӑ a iubirii
se cuminecӑ mereu şi mereu cu un alt zbor,
în acelaşi albastru
ce mӑ strӑbate de la un capӑt la altul.
Alergӑm amândoi cӑutând înaltul
vindecӑrilor.
***
© Ioana Haitchi, 30.12.2016, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

marți, 27 decembrie 2016

Aşa ne-a fost dat

- Niciun comentariu
Aşa ne-a fost dat anul acesta,
(aşa i-a fost dat inimii),
sӑ fim singuri de Crӑciun,
fiecare la casa lui şi deasupra cu cerul înalt,
sӑ ne urӑm de toate bucuriile şi împӑcӑrile lumii
şi sӑ ridicâm paharul, unul la gândul celuilalt.
***
N-o sӑ recunoaştem niciodatӑ cӑ singuri am plâns
şi cӑ stelele au fost mult mai pletoase
când afarӑ a nins, neostoit a mai nins
fӑrӑ nicio cӑrare între casele noastre.
***

Aşa ne-a fost dat anul acesta,
sӑ plângem toate lacrimile albe din odӑiţele inimii,
sӑ ne scriem scrisori doar în gând, sӑ ne promitem întâlniri…
De fapt, de la Crӑciunul acesta mi-am dorit lucruri simple,
cât mai puţine, ca sӑ ţinem visele aproape
şi sӑ bem din acelaşi pahar noile iubiri.
***
Aşa ne-a fost dat anul acesta,
Aşa ne-am ţinut în braţe,
Când afarӑ a nins, neostoit a mai nins,
Fӑrӑ nicio cӑrare între casele noastre.
***
© Ioana Haitchi, 27.12.2016, Klausenburg
Foto: Christine Ellger
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Alb în decembrie

- Niciun comentariu
A îmbӑtrânit şi cerul,
scârţâie din toate baierele
când se pornesc stelele cӑzӑtoare
sӑ-şi plângӑ misterul
şi albul peste odoare.
***
Stelele mele cӑzӑtoare
sunt salvate mereu de ciocurile vulturilor
care le plimbӑ, dau roata peste lume
pânӑ frumoasele îşi terminӑ plânsul
şi se gӑtesc de o altӑ ninsoare.
***
Ce aripӑ are cuvântul
Şi ce albӑ e raza de soare!
***


© Ioana Haitchi, 24.12.2016, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

vineri, 23 decembrie 2016

Ce ne facem cu artiştii? Sunt nefuncţionali!

- Niciun comentariu
Există în artist o parte nefuncţională a realităţii brute,
a pasului prin mocirla cotidiană
ce izbeşte cu discrepanţa gândurilor sale.
Freamătă şi spintecă o realitate cu mintea,
cu gândul scris ori rostit, cu mâinile înmuiate în lut
ori în firele unei ţesături demult uitate
şi apoi revine brusc cu aşa-zisele-i picioare,
pe pământul bătrân de nou,
pentru a da piept cu materializarea cea fără de spirit.
Şi se întreabă tot mai mulţi: Ce ne facem cu ei?
Cum i-am putea integra într-o lume fără de idei,
fără zăbava privirii în sine?

Hai să mai facem o asociaţie, ar spune unii.
Cu cine? ar întreba, alţii. Cu ei şi cu noi. Care, noi?
Din câte lumi suntem formaţi,
din câte subdiviziuni înscărite pe aceleaşi criterii
ce unesc prin separare?
Unirile de acest fel sunt doar din interes, nu din visare,
ar spune poetul.
Şi ce ne facem? Şi cu ce vă deranjează? aş putea întreba.
Ce vină are sinele, că vrea
să se arate lumii,
prea des înconjurată  de monede-afon-zornăitoare?
Mai bine inimă curată,
decât fumuseţea trecătoare
a chipului cioplit în piatră,
ce îmi zâmbeşte pe la semafoare.
Şi cum ar trebui să-mi fie-acele vieţi închise-n sine?
Să le ucid în dimineţi
cu mâna ce departe-mi ţine
o târguială moartă a unor precupeţi?
Ce este viaţa, dragostea şi vinul
din via sfântă,
nu din caldarâmul
unei chimii a omului de rând?

Pe mine Eminescu m-a salvat,
nu “anestezia”, ce duiosu-i treacăt şi-l dorea
şi nici imaginea tăranului român,
înfrânt încă o dată de literatura foarte română.

E ca şi cum
aş ţine-n mână
două lumi.
Una păgână
şi una ce se naşte-n fiecare gând.

Doar să privesc, nu pot.
Le pot trăi câte puţin pe fiecare,
dar gândul ce îmi face azi chemare,
ar mai putea gândi şi mâine,
cum să renască dintr-o pâine,
dintr-o sămânţă veche, alt poem,
ce s-ar putea învinge de blestem.

Nu căutaţi vină poetului, artistului.
E bolnav. Luaţi-l aşa cum este. Nefuncţional.
Va descreţi o frunte şi paradoxal,
vor scădea vânzările pentru cremele Q10,
dar măcar va muri de moarte bună fiecare pom.

Şi mai închideţi televizorul!
Cauzează asociaţiei artiştilor din fiecare om!
***
Din vol. “Trepte” – prefaţa Horia Muntenuş
***
© Ioana Haitchi, 04.04.2015, Baden – Baden
Foto: Ioana Haitchi
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

Infinit

- Niciun comentariu
O fi nodul îndrӑgostiţilor cuprins de vrajӑ
sau albastrul încolӑcit în miere,
or fi nucile gemene ascunse în coajӑ
ori drumul pe care ne cӑutӑm,
o fi vreun carusel ce ne ţine legaţi la mijloc
în rostogolirile lui visӑtoare
îndepӑrtându-ne de potop,
o fi valul ce roteşte mӑrile în fiecare ţӑrm
repetându-ne infinitul în îmbrӑţişare.
***







Din vol. “Zborul de duminicӑ
***
© Ioana Haitchi, 23.12.2016, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

miercuri, 21 decembrie 2016

Tristeţe cu pâine

- Niciun comentariu
Bucurie cu pâine albӑ şi moale
n-o sӑ ştie nimeni cӑ eşti o tristeţe neagrӑ şi acrӑ,
Lasӑ, o sӑ mӑnânc din coajӑ sӑ prind culoare…
***
Vine o zi când te pӑrӑsesc toţi, fӑrӑ niciun motiv.
Pleacӑ şi gata, nu-şi iau rӑmas bun,
aşa cum nu ţi-au dat bunӑ ziua când au apӑrut.
Trenurile molfӑie miezul,
gândind cӑ jarul care l-a copt
le vor da încӑ un şfung
spre o bucurie promisӑ,
şi mӑ rog, de ce s-ar opinti,
dacӑ urmӑtoarea staţie are gara închisӑ?
***



Tristeţe cu pâine
o bat de coajӑ într-o ştergurӑ cu iţa în cruce
sӑ-i rӑmânӑ durerile toate,
sӑ n-aibӑ unde le duce.
De tine mӑ doare
atât cât ar putea sӑ doarӑ pierderea unui suflet,
odatӑ prieten,
aşa trist şi rӑsucit de-a-ndoaselea într-un melc
ce nu-şi mai duce casa nicӑieri.
Lasӑ, bucurie cu pâine albӑ şi moale
n-o sӑ ştie nimeni, chiar nimeni
de tristeţile de ieri.
Şi cine ştie, poate, aşa cum ziceai,
or veni anotimpuri…poate,
poate mai mâncӑm ce rӑmâne din miez.
***
© Ioana Haitchi, 21.12.2016, Klausenburg
Foto: Frank Wendel
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

marți, 20 decembrie 2016

Ropotul singurӑtӑţii

- Niciun comentariu
Nucile iarna sunt mai dulci decât halvaua cu sare,
N-ai auzit ropotul singurӑtӑţii din zare?
Şi dacӑ urc peste ape, aş crede cӑ le pӑşesc
doar dacӑ timpul stӑ în loc, cel (ne)pӑmântesc.
Cine sӑ mӑ ia de mânӑ într-o lume de cearӑ
în care statui se pornesc cӑtre foc
sӑ-şi unduie trupul în plugul ce arӑ?
***





Lacuri în povara adâncului uriaş
se preling înspre noaptea urcuşului,
secunde obosite fac paşii mai mici
decât cioclii ucişi,
decât ogaşele timpului,
se preling precum curge zahӑrul din şindrilӑ
roind tot albul de pe-acoperiş.
***
Inima are încӑ toate camerele-acasӑ,
o sӑ iau primul adevӑr de mânӑ,
pe celӑlalt îl las la poarta trufaşӑ,
sӑ stea acolo pânӑ o sӑ-l întreb
de sӑnӑtatea pӑcӑtosului
ori a fostului iubit.
Adevӑrul înlocuieşte orice,
orice ar putea fi de trӑit.
***
Nucile iarna sunt mai dulci decât halvaua cu sare,
N-ai auzit ropotul singurӑtӑtii din zare?
***
Din vol. “Zborul de duminicӑ
***
© Ioana Haitchi, 20.12.2016, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

miercuri, 14 decembrie 2016

Singurul loc

- Niciun comentariu
Singurul loc prin care pot intra în mine
e un sӑrut strecurat pe sub uşile cerului,
când larma zorilor se face mai finӑ
ca nisipul Saharei şi mult prea toridӑ
atunci când apucӑ a se risipi
într-o cununӑ de aripi.
***
Tot ce mi-am lӑsat a fost sufletul cu gândurile lui,
nestӑvilite dorinţe de-a se privi înlӑuntru
şi un grӑunte de teamӑ cât mila sacrificatului.
Ȋncӑ se mai aude, în ecou se aude
iarba din faţa paşilor mei, ce a rӑmas
şi mereu traseazӑ anotimpuri crude.
***

Cu gândurile tale, cu ele vorbeam,
nestӑvilite dorinţe
de-a mӑ privi înlӑuntru
şi prin douӑ boabe cât douӑ seminţe
ce-mi sprijinӑ acum cuvântul,
e singurul loc prin care
mai putem intra în noi
desculţi şi curaţi
atingând şi deopotrivӑ strivind
omӑtul ce s-a aşezat
mai senin ca un colind
ce sӑrutӑ pӑmântul.
***
Singurul loc prin care mai putem intra
E  zborul din prima duminicӑ,
Un Leru-i ler, tӑcutӑ stea
Ce aripa cuminecӑ.
***
Din vol. “Zborul de duminicӑ
***
© Ioana Haitchi, 14.12.2016, Klausenburg
Foto: Frank Wendel
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

marți, 13 decembrie 2016

“Mi-e dor să pot, să nu-mi mai fie dor de tine”

- Niciun comentariu

“Mi-e dor să pot, să nu-mi mai fie dor de tine”
(Nichita Stӑnescu)
***
 









Mi-e dor să-mi fie, ca să-mi fie bine,
Din dorul dorului, ca să mai pot
Din trup şi suflet tot să mi te scot,
Din vremea dusă şi din vremea care vine,
Să pot să nu-mi mai fie lângă tine.
***
Din vol. “Trepte”
***
© Ioana Haitchi, 02.08.2014, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

luni, 12 decembrie 2016

MONŞER - O SӐRBӐTOARE A POEZIEI

- Niciun comentariu
“Iubitorul de poezie este un poet special,
un suflet care îl încarcă pe cel ce scrie,
Aşa ajunge poetul să poarte pe umeri
toate durerile lumii.
Să ne fie primit.”
                                                                         Ioana HAITCHI

Există în poemele Ioanei Haitchi mai multe puncte de forţă, ca nişte tuşe decisive aidoma turnirurilor de scrimă. Se pare că duelul se dă în faţa oglinzii, poeta reuşind să-şi desemneze câştigătorul – acest „Monşer” – îndelung căutat şi găsit totuşi după o repriză de călătorie prin labirint:



„E o secundă care te minte, Monşer,
sau care se lasă minţită cu atâta uşurinţă,
încât te întrebi, dacă e mister
sau e curată nesăbuinţă
într-o anume rotire sau e un pas pătrat
al gândului în orizonturi sau cine ştie,
poate e chiar o formă perversă de păcat.” (Bontón)

Avem aici în această carte o imersiune, o transpunere în cuvinte care adună experienţe de viaţă trăite – un sens al cunoaşterii – mergând până la contemplaţie într-un labirint (acelaşi) posedat de o autonomie perfectă. Poemele sunt analepse înşirate pe un orizont imaginar deasupra căruia se înalţă nadirul. Reducerea dar şi readucerea la esenţe conturează un univers liric liminar într-un scenariu spectral care probează o vervă creatoare de nestăpânit. Este vorba de o adâncire în sine care bazându-se pe construct produce o stare finală de echilibru. Momentele schimbării centrului de greutate se realizează gradual, fără sincope ingerând ludicul:

„De zile prea lungi, Monşer, am oroare.
Strecoară în ele o zamă de peşte
Cu oase prea multe, cu prea multe picioare
Încălţate cu bocancii unor false mirese.” (Zile prea lungi)

Desfăşurarea rapidă şi graţioasă a imaginilor ne duce cu gândul spre o viziune expresionistă – puţin întretăiată – care întăreşte încă o dată maturitatea esenţială, energică şi imperativă ce caracterizează universul liric al poetei. (vezi – Ziua în care îţi scriu, Ridică cerul, O mie de cercuri, Zile prea lungi, Sărut peste sărut, Cămaşa cu sirene, Te mai las un timp, Lada de zestre)
Vorbim despre cartea unei poete autentice care mai are încă multe de spus şi suntem mai mult ca siguri că nu se va opri aici, vorbim despre un timp împlinit şi de o întâlnire cu o sărbătoare lirică pe care ne-o oferă Ioana Haitchi:

„Să n-o laşi să plece,
deja îi cunoşti fiecare parte de cer,
o să te rostească în toate limbile,
în fiinţele ei să te împace
ostoindu-şi furtunile
într-un alt leru-i ler.
Tu s-o cuprinzi
din creştet la glezne
până când îţi va cere
cu un sărut o altă dragoste. (Tu s-o cuprinzi)


© Gabriel COJOCARU





Leacuri pentru zbor

- Niciun comentariu
Am o durere-n piept
ce nu mai vrea sӑ plece,
Nici pӑsӑri, nici berze
nu vor s-o lecuiascӑ,
Nici apele nu vor sӑ mi-o înece,
Nici vântul sӑ mi-o ceruiascӑ.
***
Am o durere pe umӑrul meu drept
ce nu mai vrea sӑ plece,
E plin cu alte stele
şi doar un înţelept
ar mai putea s-o lecuiascӑ,
Dar stelele-iele
Mai vor sӑ mi-o iubeascӑ.
***



Mai am dureri nespuse
ce nu mai vor sӑ plece,
O sӑ le iau pe rând
în inimӑ, în gând,
în crinii din podele,
Iar stelele ce plâng
pe umӑrul meu stâng
Ȋmi lumineazӑ toate
şi ziua pe sub piele.
***
Din vol. “Zborul de duminicӑ
***
© Ioana HAITCHI, 12.12.2016, Klausenburg
Foto: Ioana Haitchi
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate