Poezii Ioana Haitchi

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Cincopa Gallery

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Sports

Totalul afișărilor de pagină

Imagini pentru teme create de Storman. Un produs Blogger.

Copyright © Ioana Haitchi 2013 - 2016

Copyright © Ioana Haitchi 2013 - 2016

Map Counter

Translations

FWT Homepage Translator

Ioana Haitchi on You Tube

https://www.youtube.com/c/IoanaHaitchi?gvnc=1

Ioana Haitchi on Pinterest

Persoane interesate

Most Trending

Sponsor

Recent comments

Popular Posts

duminică, 27 septembrie 2015

Colindă veche (fragment)

- Niciun comentariu
Colindă veche se aşterne pe oasele mele,
Se face tot mai blândă în măreţia ei,
Cercuri în cercuri trosnind copacii din stele,
Un picur ce inundă ultimii miei.

Seară crudă. Un frig ce mă pătrunde
Să îşi caute neîncetat adevărul,
Apoi, mă ascund, mă ascund, fără urme,
Să pot să mă cuprind în sfârşit pe de-a-ntregul.

Din vol. “Mierea din cuibul de viespi”

© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 27.09.2015, Klausenburg
Foto: Internet

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

miercuri, 23 septembrie 2015

Aş înhăma lipiţanii la sanie…

- Niciun comentariu
Se zice că nu mor caii când vor câinii şi mi-am amintit cum caii au fost făcuţi hamburger şi câinii roiesc în haite.
Mă bate gândul să înfund o cramă. Nu, nu o cramă din Cluj, ci una din mijlocul unei vii uitate într-un capăt de lume unde câinii nu mai au ce păzi şi caii aleargă în voie.

După sfârşitul războiului, să fi fost prin toamna lui ‘49, bunicu’ Octavian a dat la comandă unui meşter sas din Sângeorzul-Nou,  o sanie.  Avea  ziţurile acoperite cu burete şi era tapiţată cu o catifea albastră. La capete, cănaci cu zurgălăi mici, să le cânte celor  doi cai lipiţani, Miţi şi Stela. Avea tălpile ridicate astfel încât zăpada să nu poată ajunge în sanie, două rânduri de locuri, un kober, o cârmă să ţină drumul drept, iar în spate un loc pentru bagaje. La picioare, loc pentru cărămizi calde. Pe marginile interioare, aceeaşi tapiţerie. Meşterul a adus-o acasă la domnu' părinte şi a fost aşezată la loc de cinste, cu gândul că în iarna ce avea să vină, zurgălăii de la caii popii vor suna pe dealuri.

A venit în aceeaşi toamnă şi colectivizarea şi le-a fost luat tot, inclusiv teleguţa de la car. Lipiţanii au fost ascunşi, iar  sania a fost dusă la colectiv. Cărau cu ea produsele agricole. I-au luat tapiţeria, buretele şi într-un final, au lăsat-o într-un depozit.

După vreo 5 ani, a recunoscut-o bunicu’. Activiştii vechi promovaseră, iar cei noi, nu mai ştiau a cui era şi cum arăta înainte. L-a întrebat pe gestionar dacă o are pe stoc şi i-a spus că e casată, că urmează a fi lemn de ars. 

“Mi-ar fi bun şi mie un lemn de foc în plus pentru iarna ce vine”, i-a spus bunicul. 
“Te învoieşti să mi-o dai ?”  
 “Da’ cum să nu, domnule părinte. Luaţi-o, că şi aşa nu se mai poate face nimic cu ea.” 

Şi a adus-o bunicul acasă. A reparat-o, dar de teamă că iar ar  fi putut fi confiscată, nu i-a mai pus tapiţerie, ci a acoperit-o cu cergă. Pe Miţi a vândut-o până la urmă unui bistriţean. S-au reîntâlnit în Bistriţa după ani. Miţi era deja oarbă, dar l-a recunoscut pe bunicu’. A dat-o aproape pe gratis cu condiţia să aibă noul proprietar grijă de ea. Şi a avut. Nu după multă vreme s-au dus amândoi. Casa popii s-a prăpădit, dar crama încă mai există. Mi-e dor de-un vin din via popii, de-o vorbă de duh şi să înham lipiţanii la sanie. Se anunţă zăpezi mari.


© Ioana Haitchi, 23.09.2015, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

duminică, 20 septembrie 2015

Wagneriană în Klausenburg

- Niciun comentariu

Într-o zi, în parc s-a aşezat lângă mine bătrâneţea.
Îmi povestea despre vieţile cronice ca despre copilărie.
Am intrat în vorbă cu ea spunându-i că este frumoasă,
că a rămas cu o tinereţe pe care dihăniile veacului ei
n-au ştiut s-o biruie.
Mi-a spus că locuieşte lângă gară,
într-o casă veche, unde odinioară
îşi repeta solfegiile o prim-solistă wagneriană.
Pe aceeaşi bancă s-a aşezat şi tinereţea.
Era ocupată cu aşteptarea.
Muşca cu grijă dintr-o pâine cu seminţe.
Ne-am luat de mână, la o plimbare,
pe unde umblă cerurile atunci când norii
au desagile prea pline,
să ne mai amăgim că se vor naşte bărbaţi
care să ne sărute mâinile.

© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 20.09.2015, Klausenburg
Foto by Ioana Haitchi
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

vineri, 11 septembrie 2015

Ore inutile (HORAS INÚTILES)

- Niciun comentariu
Înainte de colţurile frânte ale memoriei, monotonia acestor zile
inutile şi rugina consistentă peste corpurile înstrăinate.
Măştile au propria lor liturghie, la fel ca umbrele şi vertijurile inexplicabile,
precum golurile de la limita miezului nopţii.
În oxidul sinuos al săptămânii, această bestialitate a gurilor precipitate,
dragostea şi găurile ce le provoacă: există nume ce ne invită la exterminare,
la invidie şi la pereţii obsceni ai oraşului ce picură în dinţii noştri,
ca un alt bănuţ murdărit pe trotuar.
Cine sunt martirii în această intensitate de feţe confuze şi feroce ?
Spre ce indiferenţă zvâcnesc orele ?
Apar cheaguri pretutindeni. De  multe ori mi se pare confuză o lume fericită.
O singură privire ar putea pietrifica rănile sau nuditatea.
Un singur ecou devine implacabil, înconjurând câinii, ce cutreieră dimineaţa
şi se uşurează pe  ea.
(În spatele multor fantome şi bordeluri, agasează pseudomoralitatea şi falsa
înţelepciune; toate-aceste ore au ochi de ciclop.
Nimic nu este invizibil, desi muştele se ascund în spatele grădinii.
Se scurge pata galbenă a respiraţiei, furnicăturile chiparosului muşcând
butoniera deschisă a sordidului. După lume, doar urme.
Noi, cei care trăim la limită, nu avem zidul ce ne apără intimitatea;
suntem la mila cenuşei prospere.)
Dacă cineva se îndoieşte, - va trebui, aşa cum poate – să scape din foc…


© André Cruchaga, Barataria, 2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 11.09.2015, Klausenburg
Foto: Internet


HORAS INÚTILES

Ante los rincones destrozados de la memoria, la monotonía de estos días
inútiles, y la consecuente herrumbre sobre los cuerpos enajenados.
Los antifaces tienen su propia liturgia, así como sombras y vértigos inexplicables, como los vacíos al límite de la medianoche.
En el óxido sinuoso de las semanas, esta bestialidad de bocas precipitadas,
el amor y los agujeros que provoca: hay nombres que nos invitan al exterminio,
a la envidia y a las paredes obscenas de la ciudad que chorrea en nuestros
dientes, como otro centavo enmugrecido en el pavimento.
¿Quiénes son los mártires en esta intensidad de rostros confusos y feroces?
¿Hacia qué indiferencia palpitan las horas?
Surgen coágulos por doquier. A menudo me resulta confuso un mundo feliz.
Una sola mirada puede petrificar las heridas o la desnudez.
Un solo eco se torna implacable alrededor de los perros que deambulan
en el alba y se mean sobre ella.
(Detrás de tantos fantasmas y prostíbulos exaspera la seudomoral y la falsa
sensatez; todas estas horas tienen ojo de cíclope.
Nada es invisible aunque las moscas se escondan detrás de los jardines.
Gotea la mancha amarilla del aliento, o el cosquilleo del ciprés mordiendo
el ojal abierto de lo sórdido. Después el mundo, sólo de las huellas.
—Nosotros, los que vivimos siempre al límite, no tenemos muro que preserve
la intimidad; estamos a merced de la ceniza floreciente.)
Si alguien duda, —deberá como pueda— escapar del fuego…

© André Cruchaga, Barataria, 2015


© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

Geografia profundă (GEOGRAFÍA PROFUNDA)

- Niciun comentariu
Înainte, nimeni nu a intrat în geografia acestor cavităţi profunde.
Nimeni nu ştia de-atâta duritate: m-am trezit în noapte aruncat de umbre;
înfăşurate în funingine, starea de veghe şi asperitatea despuiată din piatră.
Nu ştiu ce bestii agitate de sete apar intacte,
când în toate direcţiile se trăieşte în potop, în abandon şi în masacre.
Nu ştiu, dacă titanii aşteaptă deznodăminte mai bune,
prăbuşiri ale nopţii şi cârdurile sale de păsări arzânde.
Frica e tot ceea  ce am în această geografie, dezbrăcându-mă: tu ştii ce înseamnă pentru că trăieşti de asemenea aceste jocuri periculoase, aceste gropi amare ale conştiinţei.
În fiecare trotuar sau drum sunt cicatrici deschise, colţuri afectate
de ambuscade şi îmbâcsite cu deşeurile istoriei zilnice, orizonturi oxidate
capabile să orbească ochii. Capabile să umbrească zile.
(Arcuiesc respiraţia şi învăluiesc această tragedie de false chei şi imense suspine,
şi ce-mi rămâne ? Ale cui sunt aceste mucegaiuri ale săptămânilor,
cărui sine aparţine acest măcel, care este ţara, unde există o fantazie inexplicabilă
pentru moarte ? Există în toată această farsă adevărată şi anularea certă: ei cunosc
parantezele, simbolurile naţionale şi saliva şi ne îndeamnă la non-violenţă:
la urma urmei, vorbim despre nimic, doar ne imaginăm.)
În masca de curcubeu, siesta posibilă este splendoarea cenuşei
şi călăul cu argumente sordide.
Alţii, - între timp -, ecranează ferestre, uşi şi chiar sintaxa mulţimii…

© André Cruchaga, Barataria, 2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 11.09.2015, Klausenburg
Foto: Internet


GEOGRAFÍA PROFUNDA

Antes, nadie había entrado a estas cavidades profundas de la geografía.
Nadie sabía de tanta dureza: desperté en la noche arrojado por las sombras;
envuelto en hollín, el desvelo en la piel y el áspero despojo de la piedra.
No sé en qué remolino de bestias la sed emerja intacta,
cuando en todas direcciones se vive el diluvio, el abandono y las carnicerías.
Desconozco si los roperos esperan desenlaces mejores, al desplome
de la noche y su cordel de pájaros ardiendo en el fuego. El miedo es todo
lo que tengo de esta geografía, la ropa dejándome: vos lo sabés porque vivís
también estos juegos peligrosos, estas agrias hondonadas de conciencia.
En cada acera o camino hay cicatrices abiertas, esquinas impactadas
por la emboscada y olores con residuos de historias diarias, horizontes oxidados capaces de cegar los ojos. Capaces de nublar el mediodía.
(Arqueado el aliento y amortajada esta tragedia de falsas llaves y vastos jadeos,
¿qué me queda? ¿A quién acudo con este moho de las semanas, a quién
sino a este matadero que es el país, donde existe una fascinación inexplicable
por la muerte? Hay en todo esto cierta farsa y cierta anulación: lo saben
los paréntesis, los símbolos patrios y la saliva y los llamados a la no violencia:
después de todo se habla de cualquier cosa menos de la imaginación.)
En el disfraz del arcoíris, la sobremesa posible es el esplendor de la ceniza
y el verdugo con sórdidos argumentos. Otros, —entretanto—, escrutan
las ventanas, las puertas y hasta la sintaxis de la muchedumbre…

© André Cruchaga, Barataria, 2015


© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

miercuri, 9 septembrie 2015

Nu ştiu să recit

- Niciun comentariu
Nu ştiu să recit.
Spun doar lucruri care-mi rotunjesc prin colţuri
urmele de frac încolăcit cu bolţuri
dintr-un mit.
Şi m-am trezit.
Am genele lipite cu lacrimi dintr-o aşchie de os.
Acelaşi uriaş cu ochiul somnoros
îşi bea licoarea macului prea roşu.
Am obosit.
Năluci din sfere de metal sticlos
se oglindesc în coloranţii de siliciu,
adorm rotind un labirint precis
de sacrificiu.
Nu ştiu să recit
şi spun cuvinte rotunjite,
prea ascuţite de sihastru
în preabătrâne infinite.

© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 09.09.2015, Klausenburg
Foto by Ioana Haitchi, Ochiul

© Ioana Haitchi –Copyright – Toate drepturile rezervate

luni, 7 septembrie 2015

Pe genunchii dimineţilor

- Niciun comentariu
Pe genunchii dimineţilor m-am trezit sorbind
izbânda orei cu vişini din cireşele amare
şi nici cumpătul neputinţei n-a fost mai blând.
Am aşezat corzile în florile salcâmilor
unde noaptea îşi făcuse un culcuş din vlăstare,
când un arcuş apatic îşi mai lăsase îndoiala
peste chirpiciul zdrobit al sincerităţii.
Pleava duminicilor am presărat-o pe un înger
cu miros de poveste neterminată.
I-am lăsat la poartă o traistă cu mâncare
şi a rămas tot flămând, sărutând vioara.


© Ioana Haitchi, 01.09.2015, Klausenburg
Foto by Ioana Haitchi, The Mask

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate