Poezii Ioana Haitchi

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Cincopa Gallery

...

Poezii Ioana Haitchi

...

Sports

Totalul afișărilor de pagină

Imagini pentru teme create de Storman. Un produs Blogger.

Copyright © Ioana Haitchi 2013 - 2016

Copyright © Ioana Haitchi 2013 - 2016

Map Counter

Translations

FWT Homepage Translator

Ioana Haitchi on You Tube

https://www.youtube.com/c/IoanaHaitchi?gvnc=1

Ioana Haitchi on Pinterest

Persoane interesate

Most Trending

Sponsor

Recent comments

Popular Posts

vineri, 31 iulie 2015

De ziua copilăriei mele

- Niciun comentariu
De ziua copilăriei mele, ar trebui să mănânc o îngheţată, mi-am spus,
O îngheţată din lapte şi nuci despletite
Să mă sui în ringhişpir ori să arunc o piatră în şotronu’ din corcoduş
şi să mai sar coarda curcubeului peste mările încreţite.

De ziua inocenţei mele ar trebui să muşc dintr-o cocoradă veselă
Coaptă într-un cuptor fără urme de călăi,
Într-un fagure cu miere să-mi înfig degetele şi repede
Să îmbrac cerurile cu paşnicii zmei.

De ziua dorurilor mele m-aş întâlni cu tata,
Cu sărutul de pe frunte şi cu lacrima neplânsă,
Aş lua trotineta albastră cumpărată cu plata
Unei zile din veşnicia ascunsă.

Din vol. “Lacrima I(c)oanei”

© Ioana Haitchi, 01.06.2015, Klausenburg
(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)
Foto by Ioana Haitchi
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

joi, 30 iulie 2015

Diversitatea culturală, comică şi foarte frincheţ-morală

- Niciun comentariu
Mi-am adus aminte de un cuvânt hazliu, unul pe care n-o să-l găsiţi în Dex. 

Era prin anul una mie nouă sute opt sute spre sfârşit, facultatea de ştiinţe foarte economice de la UBB, o oră de oareşce tehnologia unor prelucrări. Anul trei, secţia de management. Nu eu eram studenta de atunci, ci o bună şi fostă- actuală dragă prietenă. O combinaţie “fatală” dintre un tată calm ca Benny Hill din Sângeorz-Băi şi o mamă super haioasă din Feteşti, ce vorbea ardeleneşte cu accent sudist. 

Profesorele nost’ de origine maghiară, făcea furori. Se râdea pe rupte la orele încolăcite de tehnologia socialistă. Studenta noastră, hazlie şi ea, moştenind mai abitir decât mama ei umorul din Feteşti. Râdea pe săturate pe sub băncile academice de profesorele, care cu mare fast, prezenta procesul teh-no-lo-gic.

Şi nu se pune fata noastră pe un râs, da’ un râs măi frate, de nu se mai oprea lumea de râsul ei.
- Da’ ce-am spus aşa de enteresant, domnişoară ?
- Domn’ profesor, nu mai pot !
Şi iar se puse pe un râs, căci îşi şi imagina, cum ar fi fost operaţia tehnologică descrisă de profesor.
- Domn’ profesor, n-am înţeles denumirea unei operaţii din procesul… teh-no-lo-gic.
- Da’ care operaţie n-aţi inţeles-o, dragam ?
- Ultima…
- Ah, da ! Foarte simplu. Explic din nou. Este vorba despre operaţia, reţineţi, de FRIN-CHE-ŢI-RE !
Şi iar era teatrul naţional în recital.
- Da’, ce e aşa de comică această operaţie, nu inţeleg ?
- Frincheţire, frincheţire, domn’ profesor ?
- Frincheţire, frincheţire, domnişoară.

Şi inutil a mai spune, că tot cursul s-a oprit la această enigmatică operaţiune pe care într-un final glorios a descoperit-o oarecum şi Dex-ul, ca fiind operaţia de încreţire.

Diversitatea e bună, credeţi-mă. Rămâi cu amintiri de neuitat. Şi de-atunci, când vreau a mă exprima elevat într-o situaţiune delicată, îmi aduc aminte de această frincheţire şi spun: “Nu mă mai frincheţi, domnule sau doamnă.” Percep de multe ori o spânceană ridicată virtual, ca şi cum ar înţelege cuvântul şi mă apucă un râs…încă mai există aula aceea  la UBB. Profesorele s-a retras în alte operaţiuni, iar studenţii de atunci, unii s-au maturizat.

Să aveţi zile şi nopţi frincheţ…pardon, fericite.

© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 30.07.2015, Klausenburg
Foto by Ioana Haitchi


(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

L-am lăsat pe clown în casă

- Niciun comentariu











Maestre, atunci când n-oi mai fi aşa cum sunt acum,
o să iau minunăţia asta, să mai înveselesc Raiu’.
Vreau o minciună adevărată, straşnică,
să rupă gura mincinoşilor cu fasoane,
cu bărbi şi cu lentile în diapazoane.
Ah ! M-ar unge peste zilele în care n-ar mai plânge niciun vers
şi umbrele ar face-o reverenţă în icoane.


© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 30.07.2015, Klausenburg
Foto by Ioana Haitchi


(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

miercuri, 29 iulie 2015

Lăsați-l pe clown în casă

- Niciun comentariu
“Lăsați-l pe clown în casă” de Cornel Udrea. Teatru radiofonic.

În distribuție:
Florin Piersic, Adriana Trandafir, Valentin Uritescu, Dan Aştilean, Alexandru Georgescu, Rodica Mandache, Dorel Vişan

Piesa a fost scrisă special pentru Florin Piersic. O capodoperă.

Florin Piersic














 Cornel Udrea


















http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/lasatii-l-pe-clovn-in-casa-de-cornel-udrea-in-dist

Duminica focului

- Niciun comentariu
Noaptea îşi ostoieşte focul în frunzele crucificate,
îi curge nervura într-un bocet de împăcare,
în lavandă adoarme durerea mocnită
de o cuminecătură seducătoare,
şiroind o arcadă adormită.
Pământul geme şi cu gura dezlipită
înghite vremea-osândă.
Câteodată, rădăcina încolţeşte mugurii de brad,
ce în duminica focului
stă aşezat cuminte de o vinere preasfântă. 


© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 29.07.2015
Foto: Tatiana Oana, Surrealistic world

(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi – Copyright –Toate drepturile rezervate

marți, 28 iulie 2015

Şurubul fără sfârşit

- Niciun comentariu
Când metoda epuizării
din arcul unei parabole
e străpunsă mişeleşte
în serii infinite de cantafabule,
şurubul fără sfârşit
a dimensiunii în care se trăieşte,
striveşte perfecţiunea
a tot ceea ce nu se vede,
sfera din cilindrul circumscris
îşi raportează aria într-o altă poveste
şi oarbă lasă lumea
pe umerii lui Arhimede.


© Ioana Haitchi, 01.05.2015, Klausenburg
Foto: Internet


(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

sâmbătă, 25 iulie 2015

Urma

- Niciun comentariu
De ce toate vremurile se-amestecă-ntre ele,
să mă doară cu toată palma crăpată
de arşiţa neîmbrăţişării şi-a suspinelor-iele,
de toată urma zdrobită lăsată,
de toate apăsările nisipurilor pietrificate
zidite-n gheţurile revederii,
de toate umbrele mumificate
pornite-n căutarea serii.

N-am nevoie de vremuri cioplite de-un tâlhar,
N-am nevoie de ruina zidită,
Nici de-o revărsare-ntr-un pahar,
Cât o Niagară zdrenţuită.

Mă aşază vremea-n vremuri mult prea tulburi
Smogurile gratis mi se-oferă,
Aş fi fost caleaşcă-n vulturi,
De mi-ai fi fost corabie şi sferă.

Mult prea des e mult şi tot mai mult,
Nici că plouă-n două să-ţi ascult,
Mult prea mult şi toate-mi amintesc
Cum urmele ni se iubesc.

Din Vol. “Trepte

© Ioana Haitchi, 26.12.2014, Klausenburg
Foto: Internet

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

duminică, 19 iulie 2015

Cuibul

- Niciun comentariu
 Uite, chiar şi norii s-au aşezat în ciocurile berzelor
să-şi anunţe venirea cu o ploaie de ciocârlii.
Şi stelele s-au ascuns în stele,
de frică să nu-şi facă mărgele
zahărul în colivii.
Apusurile mi s-au îmbrăcat în mătase
aşternută dinainte uşor peste case.
Rădăcinile viilor dau mugurii zilei de mâine,
iar din sămânţa pământului se va naşte o altă pâine
şi o altă prescură atunci când ruga mi se îndură.
Şi lumea e mereu într-un spin cu rază-săgeată,
De dor se umple când e tot mai înceată
Şi-i aşezată în cuiburile berzelor, se spune.
O poartă nou născută dintr-o lume în altă lume.

Din Vol. “Lacrima I(c)oanei”

© Ioana Haitchi, 20.04.2015, Klausenburg
Foto: Internet
 (articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate<!--[if gte mso 9]>

sâmbătă, 18 iulie 2015

Inocenţa

- Niciun comentariu
Sparge albul acesta opac
Să-ţi privesc transparenţa,
În nopţile din bolţile altui cer
Să-ţi iubesc inocenţa.

(fragment)

© Ioana Haitchi, 27.06.2015, Klausenburg
Foto: Internet

(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

miercuri, 15 iulie 2015

În excursie prin ţara mea

- Niciun comentariu

Aceeaşi tortură imensă. Dorul de-acasă. Îţi propui o vreme să mai faci nişte bani, iar apoi să te-ntorci victorios la iesle, spunându-ţi că a meritat . E ca o ruletă în care eşti împărţit între ceea ce ai lăsat şi ceea ce ai primit, bun sau rău de fiecare parte. Şi nu numai că ţi-ai luat dorurile, dar le-ai şi reinventat pentru fiecare potecă şi piatră bătătorită.

Cât eşti acasă nu ţi-e dor, vrei doar să pleci. Când eşti plecat şi cineva scuipă acea potecă şi piatră, îţi scuipă urma. Ţara ta devine copilul tău pe care doar tu ai dreptul să-l cerţi şi să-l ierţi. Restul n-au ce căuta în această poveste de dragoste necondiţionată. Şi dintr-odată, nu te mai interesează colesterolul şi nici sfatul medicului. Vrei o pită din sămânţa pământului, cu slănină şi ceapă, muiate cu o pălincă adevărată. E suficient să te-ameţeşti cu această memorie pentru a da la o parte mizeria.

Ai revenit. Totul e frumos. Eşti în vacanţă. Ai uitat mirajul străinătăţii care de prea multe ori te-a-ngenunchiat, cerându-ţi o plată mult prea mare. Acasă e totul mai scump, dar e plătit altfel. Şi e bine în vacanţă, acasă. Te simţi ca o domnişoară venită de la pension sau ca un ficior în permisie. Toată lumea-ţi face pe plac.

Şi te întreabă toţi, “Ce mai faci?” şi tu le răspunzi cu ceea ce vor să audă:

- Excelent ! Occidentul e minunat ! Muncesc zi-lumină, dar câştig bani frumoşi.
Toată lumea te invidiază pentru imaginea de România.
- Ai văzut? E fericit. S-a realizat.
- Are bani, o duce bine, dar e singur şi trist. Nimeni nu-i vrea trecutul într-o familie occidental
ă.
- Dar oare, una de-a noastră, nu şi-a găsit pe-acolo?
- Doamnele noastre visează la domni cu bani, iar domnii noştri, la doamne alese.


Şi de fiecare dată, Sărbătorile sunt un nou prilej pentru alte poveşti. Imaginea de România trebuie întreţinută şi povestită cu-atâta patos, încât să devină reală. Asta e speranţa din sufletul celui plecat în pribegie. Povestea la o pălincă despre lume şi viaţă care s-ar putea ca într-o zi să te caute.

Au trecut zeci de ani. În fiecare an, aceeaşi vacanţă prin ţara ta. O priveşti de fiecare dată ca pe-o mireasă care ţi-a fost furată de-un bandit. O mai priveşti din când în când din gutuiul din faţa casei prin kukeru’ occţidental. Tot frumoasă şi tânără a rămas, dar tu ai îmbătrânit. Eşti conştient că degeaba mai mergi la peţit, dar poate că te-ar primi la colindat. Ţi-ar da şi-un bănuţ pentru colindă, pe care să-l pui sub pernă până la anu’.

An de an te sui pe nişte roţi, pe şine sau pe aripi ca să-ţi primească acelaşi colind.
Ai albit. Şi barba la fel. Nu te mai ţin şalele şi genunchii de la atâta boierie occţidentală, dar mai mergi încă o dată la peţit în speranţa că banditu’ a dat ortu’ popii.


 Articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal” publicat în 25.12.2014

© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 25.12.2014, Klausenburg
Foto: Iwona Lifsches

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

vineri, 10 iulie 2015

Discursuri

- Niciun comentariu
Clopote din glas de oameni ştrengari
ar trebui să dangăne menuete hard-rock,
chiar dacă Făt-Frumos
călărea doar armăsari.

Din obezul jăratec
se hrănea şi Moş Crăciun
şi în fiece ajun
balamucul morganatic
se compensa într-o reţetă  a viitorului postum
contopită într-o gură de Rai,
o veşnicie cu gust de mucegai
în care sărutul
e tot ceea  ce ai.

Stinte Petre, veşnic pivnicer,
te iau la rost,
chiar dacă nu e zi de post,
să-mi spui, ce veşnicie s-a mai inventat,
din care lut
s-a mai născut vreo Evă
ori eşti doar mut
în toate alchimiile din dioceză?

Şed ascuţit într-un cerc, amorţesc,
îmi adun toate asfinţiturile
şi trimit veşniciei telegrame,
şi mor puţin câte puţin
la fiecare inventar ceresc
între activul şi pasivul care se urăsc
când ursitoare au murit de foame.

Soarele e bătrân şi bolnav,
convulsii şi tabieturi îl destramă.
Nedefinit e timpul ori un obez hoinar
îmbrăcat în haine de damă.

Îţi trimit bileţele de amor urban
Nebiciuite de gânduri ascunse
Las cuvintele să se aşeze fără minciună,
Pentru ca niciun profan
Să nu mai taie vreo panglică de inaugurare.
Dar acum e soare, e sublim !
Bună dimineaţa, oameni !
Am venit să ne îndrăgostim !

© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 23.03.2015, Baden – Baden
Foto: Ioana Haitchi, Florin Constantin Verdeş
Din Vol. “Lacrima I(c)oanei” şi “DiscursURI”
 
(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi, Florin Constantin Verdeş –Copyright – Toate drepturile rezervate

miercuri, 8 iulie 2015

Simetria haosului (Simetría del caos)

- Niciun comentariu
În ce punct, haosul este alegoria perfectă a universului, greutatea absolută a timpului ?
Ochii obţin tonalitatea parabolelor.
Ne-am vărsat pe aceste spirale boltite şi strigătele convulsive şi durerile.
Tot hohotul este simetric cu zilele diasporei: De câtă copilărie avem nevoie
pentru a impulsiona aripile ?  Şi de câte zile fără noapte pentru a parcurge totul ?
– În faţa noastră, visele şi perna arborelui morţii: noi, ca formă a haosului.
Tot ulciorul nopţii este pe bolta întunecată; pasăre fără odihnă, poarta
ce absoarbe umanitatea suspinelor şi respiraţiile oboselii.
- Toată această simetrie a anarhiei sau a mizeriei am înăsprit-o cu degetul mare
al incertitudinii. Picătura asfinţitului ne rupe flancurile.
Şi atunci, ce înseamnă această paritate a ţărilor moarte şi a răsăriturilor despicate ?
Şi ce este în umbra sexului ce ne uneşte, lumea inventată pentru ochi ?
Din ce ape gri e tristeţea acestui timp, minutul ameţior al suspinelor, al oaselor ascuţite de singurătate ?
În armonia fisurilor, strigătul creşte până la înec.
Există desfrâul ca o dezordine în întreaga lume: întrebări în avans fără decenţă. Totul se stinge fără a găsi oprirea. Toată această viaţă pentru lamentarea incertitudinilor.
În sufletul pereche al acestor loviri, solstiţiul lumânărilor nesfârşite.
(gura curge într-o pledoarie a negrului din saliva secată: este viaţa acest uragan de viori, petala putredă a suferinţei ?)
Zornăie metalul ce ne doare în cercuri; material seminal împrăştiat la nesfârşit…



© André Cruchaga, Barataria, 06.VII.2015
© Traducerea Ioana Haitchi –Jeanne Christiane, 08.07.2015, Klausenburg
Foto: Internet



SIMETRÍA DEL CAOS

¿En qué punto el caos es la alegoría perfecta del universo, el peso absoluto
del tiempo? Los ojos adquieren la tonalidad de las parábolas.
Nos deshacemos en esta espiral de bóvedas y gritos y convulsas pesadumbres.
Todo el bramido es simétrico a los días de la diáspora: ¿Cuántas infancias
necesitamos para impulsar las alas? ¿Cuántos días sin noche para barrer
con todo? —Delante de nosotros, los sueños y la almohada en el árbol
de la muerte: nosotros, esa forma del caos.
Todo el cántaro de la noche es bóveda oscura; pájaro sin respiro, la puerta,
que absorbe la humanidad de los sollozos y los cansancios del aliento.
—Toda esta simetría de la anarquía o el embrollo, nos aprieta hasta el pulgar
de la incertidumbre. La gota del crepúsculo nos rompe los ijares.
¿Qué significa, entonces, esta paridad de patrias muertas y rotos amaneceres?
¿Qué hay en la sombra del sexo que nos junta, mundo inventado por los ojos?
¿De qué aguas grises la tristeza de este tiempo, el vertiginoso minuto
del sollozo, los huesos punzantes de la soledad?
En la armonía de las grietas, crece el grito hasta ahogarnos.
Hay desenfreno como desorden en todo el mundo: avanzan las preguntas,
pero no el decoro. Todo es morir sin encontrar la cerradura. Todo es vivir hacia
el largo lamento de las improbabilidades.
En el alma gemela de estos agolpamientos, los cirios inacabables del solsticio;
(fluye la boca suplicante del yo negro de la saliva seca: ¿es vida este huracán
de violines, el pétalo podrido de la angustia?)
Zumba el metal que nos duele en las ojeras; el semen acurrucado del sinfín…


© André Cruchaga, Barataria, 06.VII.2015

(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

duminică, 5 iulie 2015

Lacrimă

- Niciun comentariu
O lacrimă-i prea mult necaz
Şi prea puţină fericire,
Atunci când lasă urme pe obraz
E ca şi cum n-ar exista iubire.


Nici ochii nu-s la fel atunci când plâng
Şi nici zăpada nu-i la fel de albă,
Atunci când plâng e ca şi cum
Mi-aş ţine sufletul în palmă.


O lacrimă-i prea mult necaz,
Şiroi de lacrimi e nenorocire,
Atunci când sapă riduri în obraz
E ca şi cum n-ar exista iubire.


© Ioana Haitchi, 11.11.1990, Klausenburg
Foto: Tatiana Oana, Lacrimosa


(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate